Prietenele mele – in fapt,
- si eu impreuna cu ele, in ideal -
se duc in fiecare marti la biserica Sfantului Anton,
ocrotitorul celor tineri.
Dragele mele, fetele mele, tristele mele,
cred ca in curand va trebui sa ne inscriem la un alt sfant,
cine stie care i-o fi numele,
ocrotitor al celor care nu mai sunt chiar asa de tineri.
(Citesc zilnic horoscopul, dar nu pentru ca m-as increde in genul asta de predictii. Stiinta si modernitatea si chiar religia crestina ne-au educat sa n-avem incredere in astfel de tentatii, sa evitam complacerea in astfel de carente ale integritatii rationale sau smereniei. A cauta in stele si planete – care s-au dovedit a fi nu zei, ci doar niste capitole in plus la disciplinele reale – raspunsuri la intrebarile ce te framanta este ori lipsa crasa de inteligenta (pozitivista, cel putin), ori condamnabila infatuare spirituala.)
Fatis, dezavuez astfel de nedemne practici. Caci cum sa fie altfel, decat nedemn, sa ajungi sa nu mai poti sa stai la locul tau, sa nu mai poti sa-nduri suspansul, asteptarea, necunoasterea, norocul, usurinta fiintei tale in lume, friabilitatea constructiilor tale?
In secret, insa, imi verific zilnic horoscopul. E un fel de a-mi alimenta sperantele, atunci cand sunt prea obosita de rutina neimplinirii ca sa mai tin minte pe de rost ce imi doresc. Ma uit in horoscop si imi zic: “ia sa vedem, ce mai speram sa ni se intample astazi? Sau, dimpotriva, sa nu ni se intample?”. E un fel de a-mi lega zilele de mine cand substanta lor nu tine impreuna, un fel de a ma iluziona ca nu sunt eu de vina pentru toate.
